Ce ştii despre... | prelucrat de Laura Lavric

Sf. Valentin

În secolul IV înainte de Hristos, romanii ţineau în fiecare an o sărbătoare-ritual în cinstea zeului Lupercus. Numele tinerelor femei erau puse într-o cutie, de unde erau extrase la întâmplare de adolescenţi. În felul acesta, fiecărui tânăr roman i se desemna o femeie drept parteneră pentru următorul an, la sfârşitul căruia avea
loc o altă loterie. După opt sute de ani de asemenea practici barbare, primii părinţi ai bisericii s-au gândit să renunţe la ele. Răspunsul l-au găsit în Valentin, un episcop care fusese martirizat cu aproape două sute de ani înainte.

St. Valentin a fost un preot care a trăit la Roma în jurul anului 270 după Hristos în timpul lui Claudius al II-lea, care emisese un edict ce interzicea căsătoriile. Asta se întâmpla cam în timpurile când gloria imperiului roman era pe sfârşite.
Lipsa unui sistem administrativ coerent provoca frecvent răscoale. Învăţământul decăzuse, taxele era foarte mari, iar comerţul era la pământ. Pe lângă aceste neajunsuri, galii, slavii,
hunii şi mongolii din Europa de Nord şi Asia exercitau presiuni tot mai mari la graniţele imperiului. Acesta era prea întins ca să mai poată fi apărat împotriva agresiunilor externe şi
a haosului intern cu trupele existente. Din această cauză, erau recrutaţi tot mai mulţi tineri, pentru a fi transformaţi în soldaţi. Împăratul Claudius credea că bărbaţii căsătoriţi sunt mai ataşati de familie şi deci nu pot fi buni soldaţi. Ca să asigure calitatea armatei, a interzis căsătoriile.

Episcopul Valentin, sensibilizat de drama îndrăgostiţilor, îi căsătorea pe aceştia în secret. Claudius a aflat de acest „prieten al iubiţilor“ şi a pus să fie arestat. Impresionat de credinţa
şi demnitatea tânărului preot, împăratul a încercat să îl convertească la credinţa în zeii romani, pentru a-l scăpa de execuţie. Valentin a refuzat să-i recunoască pe zei, ba chiar a încercat
să îl convertească pe împărat la creştinism, deşi era conştient de consecinţe. Pe 24 februarie 270, Valentin a fost executat. Pe când Valentin era în închisoare, aşteptând să i se împlinească destinul, l-a întâlnit pe Asterius, temnicerul său. Acesta avea o fiică oarbă. Asterius l-a scos din închisoare pe Valentin, iar preotul i-a vindecat fiica prin puterea miraculoasă a credinţei.
Chiar înainte de execuţie, Valentin i-a cerut temnicerului hârtie şi i-a scris un mesaj de adio fiicei acestuia, pe care l-a semnat „de la valentinul tău“. Astfel, Valentin a devenit un sfânt, patron spiritual al unui festival anual. Pe 14 februarie, când se ţinea festivalul, tinerii romani ofereau femeilor pe care le admirau şi pe care vroiau să le curteze, nişte felicitări scrise de mână. Felicitările au luat numele de Valentine.

Sărbătoarea Valentine s-a răspândit odată cu creştinismul, iar azi se celebrează în lumea întreagă. Una din primele felicitãri de Valentin a fost trimisă în 1415 de Charles, duce de Orleans, soţiei sale, în timp ce era prizonier în Turnul Londrei. Respectiva felicitare este păstrată la Muzeul Britanic.

Curiozităţi legate de Sfântul Valentin

În SUA, în fiecare an, sunt vândute cu ocazia Sf. Valentin aproximativ un miliard de felicitări. Asta face din Valentine a doua sărbătoare ca popularitate după Crăciun (având în vedere numărul de felicitări cumpărate). Cele mai populare flori de Valentine’s Day sunt trandafirii
roşii. Deşi pentru un ochi neantrenat arată toţi la fel, e bine de ştiut că există mai bine de
nouă sute de feluri de trandafiri, trecând prin nuanţele cele mai variate, de la roşu-închis la roşu-deschis. Există cel puţin şapte sfinţi care poartă numele de Valentin şi nu se ştie sigur care a inspirat sărbătoarea. Se crede că este vorba despre acel Valentin care a trăit în Roma, în secolul al III-lea. Faima acestui Valentin vine din faptul că el a continuat să-i unească pe îndrăgostiţi chiar şi după ce împăratul Claudiu interzisese căsătoriile.

În fiecare an, între 1 ianuarie şi 14 februarie, sunt vândute nu mai puţin de opt miliarde de ciocolate în formă de inimă, imprimate cu mesaje de genul „Sărută-mă!“.
În China, Valentine nu se sărbătoreşte pe 14 februarie, ci în cea de-a şaptea zi a celei de-a şaptea luni a calendarului chinezesc. Anul acesta, Valentine va cădea pe 25 august.

Se obişnuieşte să semnezi felicitarea de Valentine cu X (înseamnă că săruţi destinatarul).
Care este originea acestei practici? Se pare că ea se leagă de Evul Mediu, când cei care nu ştiau să scrie semnau documentele cu un X, pe care apoi îl sărutau în semn de garanţie a sincerităţii celor afirmate. De-a lungul timpului, X a ajuns să fie asociat cu sărutul.

Dragobetele

Pe vremuri, in preajma zilei de 1 martie, cel mai adesea pe 24 februarie, oamenii ţineau sau făceau Dragobetele (Ziua Indrăgostiţilor, Cap de primăvară, Logodnicul Păsărilor). Probabil că luna februarie era considerată luna de primavără, iar ziua de 24 era începutul anului agricol (uneori ziua ieşirii ursului din bârlog). Este momentul în care natura se trezeşte, păsările îşi caută cuiburi, iar oamenii, în special tinerii, intra şi ei în rezonanţă cu ea.

Divinitate mitologica similara lui Eros sau Cupidon, Dragobete este considerat a fi fiul Dochiei, un bărbat chipeş şi iubăreţ nevoie mare. Nu blând ca Sf. Valentin, ci năvalnic, el era la daci
zeul care, ca un "naş cosmic", oficia în cer la începutul primăverii nunta tuturor animalelor.
In decursul anilor această tradiţie s-a extins şi la oameni. Astfel, de Dragobete, fetele şi
băieţii se întâlnesc pentru ca iubirea lor să ţină tot anul, precum a păsărilor ce se "logodesc"
in acestă zi. Motivaţia preluării obiceiului păsărilor era profundă, din moment ce păsările erau privite ca mesagere ale zeilor, cuvântul grecesc "pasăre" însemnând chiar "mesaj al cerului".
Dragobete este şi un zeu al bunei dispoziţii, de ziua lui făcându-se petreceri (fără indecentele evenimentelor similare din zilele noastre), iar de acolo porneau de multe ori viitoarele căsnicii...


Tradiţii de Dragobete

Inainte de vreme, pretutindeni prin sate, se auzea zicala: "Dragobetele sărută fetele!".
Credinţa populară românească spune că cei care participă la Dragobete vor fi feriţi de boli
tot anul. Aşadar: dimineaţa, îmbrăcaţi în cele mai bune haine, tinerii se întâlneau în centrul satului sau în faţa bisericii. Dacă timpul era favorabil, porneau cântând în grupuri către pădure sau prin lunci în căutarea ghioceilor şi a altor plante miraculoase (folosite pentru descântece
de dragoste), dacă vremea era urâtă se adunau la unii dintre ei acasă şi se ţineau de jocuri
şi de poveşti.

De Dragobete se făceau logodne simbolice pentru anul următor (uneori le urmau logodnele adevărate) sau fetele şi băieţii făceau frăţii de sânge.
In pădure, în jurul focurilor aprinse, tinerii băieţi şi fete stăteau de vorbă. Fetele strângeau viorele şi tămâioasă, pe care le păstrau la icoane, fiind folosite apoi în diverse farmece de dragoste. Prin unele locuri, exista obiceiul ca fetele mari să strângă apa din omătul netopit
sau de pe florile de fragi. Această apă era păstrată cu mare grija pentru că avea proprietăţi magice (se spunea că e "născută din surâsul zânelor") şi putea face fetele mai frumoase şi
mai drăgăstoase. Dacă nu erau omăt şi fragi fetele adunau apă de ploaie (pentru spălatul părului) sau de izvor atunci când Dragobetele se ţinea în luna martie.

La prânz, fetele începeau să coboare spre sat în fugă, în sudul României această goană fiind numită"zburătorit". Fiecare băiat urmărea fata care îi plăcea. Dacă flăcăul era iute de picior şi fetei îi plăcea respectivul urmăritor, atunci avea loc o sărutare mai îndelungată în văzul tuturor. Sărutul era logodna ludic a celor doi, cel puţin pentru un an de zile, de multe ori astfel de logodne veneau înaintea logodnelor adevărate.

Comunitatea este foarte interesată de ce se întâmpla, deoarece încă de pe acum se poate
afla la ce nunţi vor merge toamna. După-amiază are loc petrecerea, unde toată lumea, fie că este membru al unui cuplu, fie că nu, dansează, cântă, se simte bine fiindcă se spunea că tinerii care nu au petrecut de Dragobete sau cei care n-au văzut măcar o persoană de sex opus nu-şi vor mai găsi pereche tot restul anului.

Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat în ziua de Dragobete ca să fie drăgăstoase tot anul şi mai aveau grijă să dea mâncare bună orătăniilor din curte, păsărilor cerului, nici o vietate nefiind sacrificată la Dragobete. De multe ori, flăcăii petreceau din plin de Dragobete
şi prin satele vecine, ca să le mearga bine peste vară.

Pentru toţi, sărbătoarea dragostei era socotită una de bun augur pentru treburile mărunte,
nu şi pentru cele mari. Deoarece se credea că Dragobetele îi va ajuta pe gospodari să aibă
un an mai îmbelşugat decât ceilalţi, în ziua de Dragobete oamenii nu munceau ca în zilele cu sărbători religioase, doar îşi făceau curăţenie prin case. Cele care lucrau erau fetele îndrăzneţe care chiar îşi doreau să fie "pedepsite" de Dragobete. Chiar dacă mai "pedepsea" femeile, se consideră ca Dragobetele ocrotea şi purta noroc îndrăgostiţilor, tinerilor în general, putând fi socotit un veritabil Cupidon românesc.