Aruncare în gol

Am ales acest titlu pentru un articol despre încredere pentru că aceasta a fost întotdeauna imaginea care mi-a venit în minte vis-à-vis de acest cuvânt. Aruncarea în gol, în necunoscut, cu siguranţa că o frânghie pe care nu o văd îmi va curma căderea la un moment dat, mă va prinde şi nu mă va lăsa să mă zdrobesc.

“Încrederea” este un subiect care nu are nici început şi nici sfârşit bine definit şi de aceea nu ştiu exact cu ce să încep să scriu. Probabil pentru că încrederea este un stil de viaţă, un proces. Definiţia pe care totuşi am găsit-o spune aşa:
“A avea încredere în cineva înseamnă a deveni în mod voluntar dependent de persoana în care
te încrezi, pentru obţinerea unui rezultat, atingerea unui scop sau suportarea unor anumite consecinţe”

Deci încrederea înseamnă dependenţă de o altă persoană, şi asta implică mai departe vulnerabilitate, deoarece nu mai avem controlul total asupra propriilor noastre vieţi.
De aceea, încrederea are un preţ, nu atât material cât emoţional şi psihologic.

Încrederea nu este ceva ce vine în mod natural. Experienţele prin care trecem de-a lungul vieţii ne fac precauţi şi vigilenţi. Încrederea vine împotriva propriei noastre naturi decăzute. Primul păcat chiar în asta a constat: omul a ales să fie independent, să caute auto-sufiecienţa şi să-şi exercite controlul asupra propriului destin. Încrederea loveşte în temeliile acestor trei motivaţii şi de aceea întâmpină rezistenţă din partea noastră.

A te încrede înseamnă a renunţa la independenţă, a accepta că în relaţionarea cu ceilalţi oameni trebuie să depinzi de ei şi să-i laşi să depindă de tine. A te încrede înseamnă a renunţa la autosuficienţă, a-ţi recunoaşte neîmplinirea fără relaţionarea cu ceilaţi oameni, a renunţa la deplina autonomie în favoarea controlului anumitor situaţii de către ceilalţi sau de către Dumnezeu.

Când mă gândesc la încredere, mă gândesc şi la faptul că ea este de trei feluri: în Dumnezeu, în noi înşine şi în alţi oameni. Însă aceste trei aspecte sunt atât de interrelaţionate, se leagă atât de mult unul de celălat, încât subiectul rămâne unul unitar. Ne schimbăm în relaţie cu noi înşine şi cu alţi oameni pe măsură ce creştem în cunoaşterea lui Dumnezeu şi învăţăm să-L credem pe cuvânt şi să ne aruncăm în gol. Sau să urcăm muntele Moria ca Avraam căruia Dumnezeu îi ceruse să-l jertfească pe Isaac. Sau ca cei trei tineri din Daniel, să nu ne plecăm
în faţa statuii deşi ne stă în faţă ameninţarea cuptorului. Sau să ieşim din barcă şi să punem piciorul pe apă ca Petru în ciuda faptului că ştim de-o viaţă că pe apă nu putem păşi ca pe pământ solid.

Acestea sunt exemplele mele favorite din Biblie care ilustrează încrederea, şi care mă fac să pun semnul egalităţii între încredere şi credinţă. Acestor oameni, Dumnezeu le-a socotit faptele lor “nebuneşti” ca neprihănire.

Închei cu un citat din Yancey: “Credinţa [ încrederea] înseamnă a crede sau a face ceva al cărui sens nu-l înţelegi decât mai târziu, privind în urmă.”